Catedrala si platoul Patriarhiei, necropola domneasca

Fiind destinată spre a fi necropolă domnească, în această biserică şi-au găsit somnul de veci, atât în perimetrul Catedralei, cât şi în cel de lângă, peste 100 de personalităţi, mitropoliţi şi domnitori ai Ţării Româneşti, precum şi importanţi binefăcători ai acestei Catedrale. Doar scoaterea pietrelor de mormânt nu mai atestă acest fapt, întrucât în timpul restaurărilor care au urmat, toate aceste pietre de mormânt au fost scoase, mai târziu fiind folosite la zidirea cornişei bisericii. Dintre monumentele funerare care au existat în vechime pe acest platou, unul singur se mai află astăzi alături de absida altarului, spre nord-est, la proscomidiar, cel al mitropoliţilor Teodosie, decedat în 1708, şi Ştefan II, răpus de ciumă, în 1738 la Mănăstirea Căldăruşani, şi îngropat la Mitropolie, alături de Teodosie, dascălul său.

Palatul Bancii Nationale

În imediata apropiere a impunătoarei clădiri, se afla deja clădirea Societăţii de Asigurări Dacia (1874), dar palatul BNR de pe strada Lipscani a schimbat modul de percepere a centrului comercial, prin impunerea componentei bancare. Nu întâmplător, în deceniile următoare, în jurul palatului, s-au ridicat construcţii ale sediilor celor mai importante bănci şi instituţii financiare (Societatea de Asigurare Dacia - România, Societatea de Asigurare Naţională, Banca de Scont, Camera de Comerţ şi Industrie şi Bursa, Casa de Depuneri, Banca Marmorosh-Blank, Banca Agricolă), ceea ce a dus la constituirea centrului financiar-bancar bucureştean, completând astfel noul chip european din bronz şi din piatră al capitalei, alături de clădirea Universităţii, de statuile lui Mihai Viteazul şi Ion Heliade Rădulescu, de Palatul Regal, Ateneul Român, Palatul de Justiţie, Fundaţiile Culturale Regale, Ministerul Agriculturii, Palatul Poştei şi Facultatea de Medicină. Una din cele mai frumoase clădiri ale Bucureştiului, aşa cum o prezenta o voce autorizată a arhitecturii româneşti, precum aceea a lui Ion Mincu, Palatul vechi al BNR a deschis seria clădirilor monumentale prin care instituţiile moderne româneşti nou create îşi asociau o imagine concretă ce le asigura vizibilitatea necesară pentru a se impune. http://www.bnr.ro/Vechiul-palat-BNR--1064.aspx

Casele din cartierul Mosilor

"...Strada Vaselor nr 8, in cartierul Mosilor, un cartier prin traditie armenesc. Casa avea doua camere si o bucatarie la parter iar sus, in mansarda, era apartamentul lui. Dar partea interesanta a cladirii era subsolul, care fusese o baie turceasca cu aburi, un adevarat hammam, cu pietre care se infierbanta si instalatiile de moda veche ale unei traditionale bai turcesti. Multe case din zona aveau aceleasi dotari. (...) Pe dinafara, casele erau modeste si banale, dar inauntru erau instalate ca la Istanbul, cu covoare scumpe pe mese, mobila veche si spatii inghesuite cu un talmes-balmes de obiecte. Drumul de la casa mea pana acolo era foarte placut, cu scurtaturi pe strazi cu case de altadata, cu gradini."

("Povesti ale doamnelor din Bucuresti" pag 359, Victoria Dragu Dimitriu) 

Palatul Cotroceni

21 octombrie 1881: Pe Şoseaua Cotroceni, în curtea Palatului şi în grădina acestuia, este terminată instalarea a 100 de lămpi cu petrol. Pentru folosinţa unei lămpi se plătesc 23 de bani pe seară, dar pe timpul cît Curtea Regală nu se află în Palatul Cotroceni sînt aprinse doar 7 (se va cere sporirea numărului lor la 12). http://atelier.liternet.ro/articol/5130/Gheorghe-Parusi/Cronologia-Bucurestilor.html

Incoronarea Regelui Carol I

10 mai 1881: Carol I este încoronat ca Rege al României. Coroana de oţel fusese turnată dintr-untun capturat în Războiul de Independenţă. Coroana reginei Elisabeta era din aur, simplă, fără pietre. Între 10 şi 13 mai vor fi organizate numeroase manifestări omagiale, consacrate evenimentului. Solemnitatea încoronării are loc la Mitropolie, de unde cortegiul se reîntoarce la Palatul Cotroceni. La ceremonii participă şi prinţul Leopold, fratele lui Carol I şi tatăl prinţului Ferdinand, viitorul rege. La serbările din Cişmigiu vor fi instalate "fîntîni luminoase" care foloseau proiectoare cu arc electric, acţionate de un motor Otto, de fabricaţie Dentz, fiind primul motor cu ardere internă adus în ţara noastră.
(Regii României, 18; Carmen Sylva, 29; Istorie-Cotroceni, 236; Rucăreanu-Începuturile electrificării, 22)

11 mai 1881: A doua zi a serbărilor consacrate încoronării lui Carol I este închinată defilării a 43 de care alegorice, simbolizînd agricultura, meşteşugurile, provinciile istorice, comerţul. S-auremarcat cele ale Societăţii de Tramvaie, ale Turnătoriei Lemaître, ale Berăriilor Oppler şi Luther, al cofetarilor-restauratori ş. a. Pornite de la Şosea, "carele simbolice" ajungeau prin Calea Victoriei în piaţa din faţa Palatului Academiei (Universitatea), unde era amenajată tribuna oficială.
(Ioniţă-Capşa, 108; Potra I, 404)
http://atelier.liternet.ro/articol/5130/Gheorghe-Parusi/Cronologia-Bucurestilor.html

Hanul lui Manuc

1881: Lambru Vasilescu vinde Hotelul Dacia, fostul Han Manuc, pe care îl cumpărase în 1862, lui Al.G. Băicoianu. În jurul acestui an fusese amenajată în curtea interioară a hotelului, Sala Dacia, locul de desfăşurare a numeroase întîlniri politice şi patriotice. Era locul preferat al întîlnirilor sindicale şi muncitoreşti, dar nu numai. În 1913, sala va fi transformată în magazie. Familia Băicoianu va deţine Hotelul Dacia pînă la naţionalizare; lăsat în părăsire, hotelul se va deteriora treptat. În 1967, va intra într-o lungă şi benefică restaurare, terminată în 1972.
http://atelier.liternet.ro/articol/5130/Gheorghe-Parusi/Cronologia-Bucurestilor.html

Palatul Stirbei

Cu prilejul restaurării Palatului Ştirbei sînt adăugate cele patru cariatide de la nivelul etajului II al faţadei, precum şi turnul de nord-est, care va strica simetria construcţiei (terminată în 1837). Modificările au fost făcute de Alexandru Ştirbei, fiul domnitorului, după proiectul arhitectului austriac J. Hartman. Palatul era cunoscut pentru balurile selecte care se dădeau aici.
http://atelier.liternet.ro/articol/5130/Gheorghe-Parusi/Cronologia-Bucurestilor.html

Strada Atelierului

2 decembrie 1880: Consiliul Comunal atribuie străzii deschise în 1878 între Calea Griviţei şi Berzei numele de Strada Atelierului, întrucît pe la mijlocul ei se afla intrarea în Atelierele de atunci ale CFR.
http://atelier.liternet.ro/articol/5130/Gheorghe-Parusi/Cronologia-Bucurestilor.html

Casa Vernescu

Istoria Bucurestiului prin povestea caselor si a oamenilor care le-au locuit: “Casa Vernescu” (Lenş), situată pe Podul Mogoşoaiei, la nr. 262 (azi Calea Victoriei, 133). Fragment preluat de pe blogul d-lui Dan Toma Dulciu: http://dulciu.blogspot.com/2008/08/trteti-nsemnri-documentare-partea-iv.html

 Iată, pe scurt, istoria acestei clădiri: În anul 1821, Filip Lenş (1779-1858), fost mare vornic, mare vistier şi mare logofăt al Dreptăţii (era, se pare, de origine franceză), începea construcţia casei. Aceasta se afla în Mahalaua Popa Cosma şi era destul de spaţioasă, cu parter şi etaj, fiind înconjurată de un teren imens. În anul 1829, aici a locuit generalul Pahlen, prim preşedinte plenipotenţiar al Divanurilor Ţării Româneşti. Tot în acest imobil şi-a avut sediul şi cartierul general al generalului Kiseleff. Fiind avariat de cutremurul din 14 noiembrie 1829, imobilul este reparat de către proprietar.

Cu toate că au făcut studii strălucite la Paris, fiii lui Filip Lenş au fost filo-ruşi, unul dintre aceştia, Costache Lenş, a îndeplinit funcţia de Primar al Bucureştilor, în 1848. În timpul Războiului Crimeei, aici a funcţionat reşedinţa generalissimului trupelor ruseşti, staţionate în Moldova şi Muntenia, Mihail Dimitrievici Gorceakov (1853-1854). Ca fapt pitoresc, amintim că, în timpul campaniei de la Dunăre, care a precedat Războiul Crimeei, marele scriitor rus, Lev Nicolaevici Tolstoi, pe atunci tânăr ofiţer în armata ţaristă, s-a aflat la Bucureşti, în prima jumătate a anului 1854. Fiind rudă cu cneazul Mihail Dimitrievici Gorceakov, conducătorul oştilor ruseşti cantonate în Principate, Tolstoi era adesea invitat în casa logofătului Lenş unde, în afara prinţului Gorceakov, locuiau şi prietenii marelui scriitor, Contele Suhtelen şi locotenentul Kotzebue. Această celebră casă, a cărei istorie impresionantă am prezentat-o pe scurt, a fost cumpărată de Vernescu, de la unul dintre urmaşii familiei Lenş, la 20 aprilie 1886.

Clădirea a fost restaurată de cunoscutul arhitect Ion Mincu, între anii 1887-1889, locuinţa căpătând amenajări şi dotări suplimentare, fiind printre puţinele reşedinţe particulare din Bucureşti având centrală electrică proprie (un generator de 14 kw, care putea alimenta 250 de lămpi incandescente-becuri). Interioarele au fost pictate de G. D. Mirea. Aşadar, o parte din strălucirea acestei celebre clădiri a Bucureştilor de la sfârşitul veacului al XIX-lea se datorează şi veniturilor obţinute de proprietarul ei, G. D. Vernescu, din exploatarea moşiei de la Tărtăşeşti.
După moartea lui Vernescu, nefiind alţi moştenitori, casa a intrat în proprietatea statului, căpătând o folosinţă administrativă. În anul 1911, aici s-a instalat sediul unui minister. Între cele două războaie mondiale, pe terenul ce a aparţinut întâiului proprietar s-a construit impunătoarea clădire a M. I. C. M (Ministerul Industriilor şi Construcţiilor de Maşini). În apropiere, în Casa Lenş - Vernescu a funcţionat mult timp Registratura mai sus menţionatului minister, locuinţa fiind cedată, ulterior, Uniunii Scriitorilor, astăzi aici funcţionând un Cazinou.

Palatele "Micului Paris"

Universitatea (1869, Alexandru Orascu).

Palatul Regal (1881-1885, Paul Gottereau).

Ateneul (1888, Albert Galleron).

Spitalul Coltea (1888, Joseph Schiffler).

Palatul BNR (1890, Albert Galleron, Cassien Bernard).

Fundatiile Regale (1893, Paul Gottereau).

Palatul de Justitie (1890-1895, Albert Ballu).

Palatul Ministerului Agriculturii si Domeniilor (1895, Louis Pierre Blanc).

Palatul Casei de Economii (1900, Paul Gottereau).

Palatul Postei (1900, ALexandru Savulescu).

Facultatea de medicina (1902, Louis Pierre Blanc).

Parcul Herastrau

Parcul Herastrau a fost amenajat in 1937. Parcul si lacul au fost facute pe lunca si mlastinile raului Colentina, iar insula de pe Lacul Herastrau din dreptul Restaurantului Parc este fosta insula a raului Colentina.

Pe malul Colentinei, in dreptul Fantanii Miorita, se aflau candva vestigiile unei mori.

Unde este parcul pe dreapta dincolo de Arcul de Triumf era islaz; lanurile de porumb veneau pana la Piata Aviatorilor.

Pe la Ambasada Chinei erau carciuma langa carciuma.

Strada Covaci nr.3

Restaurantul Iordache Ionescu, fondat in 1859, a functionat in casa din strada Covaci nr. 3, una din cele mai vechi din Centrul Istoric (din 1852?! se pare ca pardoseala, ramasa intacta, dateaza din acest an).

Cunoscutii "mititei" s-au nascut aici pe Strada Covaci, candva spre sfarsitul veacului 19: 
“Intr-o seara – zice un contemporan – patronul observa ca se terminase rezerva de mate pentru prepararea carnatilor, pe care Orasanu in celebrul sau meniu ii numeste “patricieni”, foarte apreciati si cautati. In fata acestei situatii neprevazute avu o inspiratie si anume sa friga pe gratar carnatii fara invelis. Carnatii, in aceasta forma, nu mai puteau fi ca patricienii, ci erau mai mici. Din acea seara ei devenira un fel de specialitate a casei. La tocatura obisnuita, pentru patricieni, Iordache mai adauga cate ceva: chimen, cimbru, bicarbonat si putin salpetru, toate contribuind la cresterea volumului micilor, cand erau fripti..."

In meniul "casei" figurau cu cinste tuzlamaua, sarmalele cu mamaliguta, paceaua (mancare cu carne de picioare de bou sau berbec, cu sos de otet cu ou), varza cu carne, ghiveciul macelaresc, gratarul, stropite din belsug cu vestitul vin de Dragasani. 

Localul lui Iordache avea ca oaspeti pe  I.L. Caragiale, George Enescu sau George Ranetti, care apreciau mancarea si muzica lautareasca.

In 1900 localul lui Iordache a reprezentat la Paris, Pavilionul Romanesc, cu mititei, tuzlama, mămăliguţă cu brânză şi muzica lui Cristache Ciolac!

http://www.evz.ro/detalii/stiri/la-iordache-locul-unde-s-a-petrecut-metamorfoza-carnatilor-861218.html

Podul Cilibiului

Până în anul 1880, când a fost rectificat cursul Dâmboviţei, biserica Sf. Spiridon Vechi se afla pe malul stâng al râului, având în faţa sa un pod de lemn ce purta numele de „Podul Cilibiului”, deoarece pe celalalt mal se întindea proprietatea stolnicului Constantin Cantacuzino, supranumit „cilibiul” (din turcescul „celebi” – fin, graţios).

Capsa

Patiseria fratilor Capsa era deja renumita in Bucuresti cand ei s-au decis, in 1868, sa se mute intr-un spatiu nou, mai mare, intr-o fosta casa boiereasca de la coltul dintre Podul Mogosoaiei si Edgar Quinet. Cel mai tanar dintre frati, Grigore, invatase meseria la Paris, cu unul din cei mai cunoscuti patiseri. Anul urmator Casa Capsa a devenit furnizorul oficial al Palatului Domnesc, iar mai apoi al Curtii Regale. Un restaurant si o cafenea au fost adaugate. Localul avea cea mai selecta clientela, alcatuita din bogata aristocratie a timpului, boieri, politicieni si ziaristi. Nu era un local boem!

"Era atâta nobleţe în interiorul Cofetăriei Capşa, încât boieri ca N. Blaremberg, Al. Lahovary, Titu Maiorescu, Alex. Marghiloman,Al. G. Florescu, Barbu Catargi, Alex. Davila şi mulţi alţii se descopereau când intrau în salonul de consumaţie."

Numele Capsa a devenit sinonim cu nobletea si cu distinctia. In timpul Razboiului ruso-turc din 1877, Marele Duce Nicolae al Rusiei si suita sa obisnuiau sa ia pranzul la Capsa. In timp Capsa a avut musafiri de rang inalt precum Imparatul Franz Iosef, principele sarb Milan Obrenovici si presedintele Frantei Raymond Poincaré, ori celebritati precum dansatoarea Josephine Baker si actrita Sarah Bernhardt. Pentru maresalul francez Joffre, Casa Capsa a creat special o prajitura ce-i poarta numele, apreciata si azi, fiind o marca inregistrata.

"... gasesti aici o patiserie excelenta, bomboane de prima calitate, vinuri fine si lichioruri variate; vara servesti aici inghetata si serbet, incepand cu ora 10 dimineata si pana la miezul noptii; iarna, de fapt in orice anotimp, la Capsa se servesc supeuri si racoritoare pentru nunti si serate"  (Ulysse de Marsillac)

"Oaspeţii plecau spre Paris, încărcaţi de cutii de lemn, pline cu acele bomboane unice în Europa....La Paris, la Berlin, la Budapesta, la Viena, am fost întrebat, nu odată, în decursul anilor, dacă mai există Capşa şi dacă mai are ciocolată tot atât de savuroasă." (Victor Eftimiu) 

"Câteva luni după întregirea ţării, îmi povestea Octavian Goga că la alegerile din Transilvania candidau şi oameni din vechiul regat, primiţi cu simpatie şi curiozitate de către ţăranii alegători. Erau cei dintâi soli ai Marii Uniri, începutul acelei contopiri sufleteşti care întregeşte cu adevărat o ţară.

Candidaţii la deputăţie vorbeau în faţa mulţimilor, îşi arătau bucuria Unirii, îşi expuneau Programul, căutând să le câştige sufragiile.
- Toate bune – întrerupse pe orator un ţăran – dar la Capşa te duci ?
Domnul de la Bucureşti rămase fără răspuns. Nu ştia ce-l iscodeşte în aşa chip alegătorul.
- Franţuzeşte ştii ? La Capşa te duci ? întrebau din toate părţile ţăranii, pentru care, a şti franţuzeşte, a te duce la Capşa, era un certificat că viitorul lor reprezentant în Parlament e un om subţire, cult, inteligent şi le merită încrederea.
A te duce la Capşa era pentru ţăranul transilvan sinonim cu a reprezenta elita bucureşteană, abilitatea politică şi tactul diplomatic, a te purta bine în lume, a fi la nivelul grofilor şi gentrylor maghiari, care îi dispreţuiau pe ei de la înălţimea titlurilor nobiliare, a face parte dintr-o aristocraţie a averii şi a spiritului, a fi boier purtat pe la Paris, în sfârşit, a putea înfrunta oricând distincţia manierelor şi strălucirea minţii, pe străinul civilizat, pretenţios.
Această reputaţie de “casă subţire”, de o calitate aleasă, de rafinament, a vechiului hotel, cofetărie, cafenea şi restaurant din colţul Căii Victoriei, cu strada Edgar Quinet, ţine de multe decenii şi nu s-a dezminţit niciodata."

"A fost odată o elită bucureşteană, care a trecut toată pe la Capşa, după cum Capşa a trecut prin toate saloanele ei." (A. Kiriacescu)

http://dulciu.blogspot.com/2008/08/istoria-casei-capsa-xxiv-dulciu-15.html

Arcul de Triumf

Arcul de Triumf a fost ridicat in 1922, pentru a celebra Unirea cea Mare. La 16 octombrie 1922, Regele Ferdinand, insotit de Regina Maria si de suita lor, au fost primiti cu entuziasm la Bucuresti, pe cand isi faceau intrarea triumfala, la o zi dupa ceremonia de incoronare care avusese loc la Alba Iulia.

Arcul initial, ridicat in graba din stuc, a fost inlocuit peste cativa ani (1936, arh. Petre Antonescu) de Arcul de piatra existent si astazi.

Pe fatadele sale principale sunt inscriptionate pasaje din cuvantari rostite cu ocazia intrarii in Razboi si cu ocazia incoronarii:

"Dupa secole de suferinte crestineste indurate si lupte grele pentru pastrarea fiintei nationale, dupa apararea plina de sacrificii a civilizatiei umane, se indeplini dreptatea si pentru poporul roman prin sabia Regelui Ferdinand cu ajutorul intregii natiuni si gandul reginei Maria."

"Liberator de neam si intregitor de hotare prin virtutea ostasilor sai vrednici urmasi ai eroilor crestinatatii Ferdinand I domn si rege al romanilor si-a facut intrarea la 16 octombrie 1922 in cetatea sa de scaun a Bucurestilor dupa incoronarea la Alba Iulia."

Cuvintele de pe lateralele Arcului:

"Glorie celor ce prin lumina mintei si puterea sufletului au pregatit unitatea nationala."

"Glorie celor ce prin vitejia si prin jertfa lor de sange au infaptuit unitatea nationala."

Hotel Bulevard

Hotelul a fost construit in 1867 langa Manastirea Sarindar de catre omul de afaceri Jacques Herdan, după un proiect al primului arhitect român, Alexandru Orăscu (care tocmai terminase de construit noul Palat al Universitatii). Lucrările la Hotelul Herdan se vor încheia în 1871, devenind atât cel mai modern din Bucureşti, cât şi cel mai mare.

În 1873 i se schimbă numele în Grand Hotel du Boulevard, odata cu schimbarea proprietarului. De altfel, după unele surse, stabilimentul ar fi început să funcţioneze cu adevărat din acel an. Cativa ani mai târziu, în 1877, se realizează o facilitate rară în acele vremuri: apă curentă în fiecare cameră. „Almanach du High-Life” scria, în acelaşi an: „Le Grand Hotel du Boulevard nu are a invidia hotelurile de prima mână din marile capitale. Luxul interior este corespunzător majestuoasei faţade ce se admiră pe Bulevardul Elisabeta. Le Grand Hotel du Boulevard face onoare Bucureştilor.”

Printre îmbunătăţirile aduse hotelului, pe lângă apa curentă, se adaugă iluminatul electric, ascensorul, salonul de lectură, postul telefonic şi adresa telefonică specială, dar şi omnibusul pus la dispoziţie de la gară. Avea unul dintre cele mai luxoase restaurante ale Bucureştilor, care oferea clienţilor produse ale bucătăriilor franţuzească şi românească, cu trufandale în orice sezon, şi vinuri româneşti, franţuzeşti şi italieneşti. Aici a locuit Constantin Brâncuşi, întors din Franţa în 1924.


http://www.ziarulring.ro/stiri/20900/grand-hotel-du-boulevard-intre-lux-si-decadenta

Dr. Constantin Istrati

Statuia Dr. Constantin Istrati in Parcul Carol.

"...Constantin Istrati (1850-1918), profesorul de chimie organică la Facultatea de Medicină, unul dintre întemeietorii şcolii româneşti de chimie, descoperitorul unei clase de coloranţi fără azot, fondatorul Societăţii Române de Ştiinţe şi al Asociaţiei Române pentru Înaintarea şi Răspîndirea Ştiinţelor. La alegerea sa ca membru titular al Academiei, în 1899, Istrati declara cu mîndrie: "23 de ani de muncă din trecutul meu stau dovadă faţă cu viitorul că, pe cît Dumnezeu m-a înzestrat, am făcut totul pentru a fi util ţării mele şi ştiinţei". Încrederea în viitor a acelei generaţii care deschidea drumuri n-a fost îndreptăţită. Alegerea ca preşedinte al Academiei, de trei ori succesiv, din 1911 pînă la 1916, dovedeşte că cel puţin contemporanii săi îi arătau respectul cuvenit. A fost şi comisarul expoziţiei jubiliare din 1906. Interesul său pentru arheologie s-a manifestat prin alcătuirea unei colecţii pe care a donat-o Muzeului Naţional. Pentru oameni ca el, mulţumirea de a-şi fi făcut datoria era îndestulătoare.

Andrei Pippidi, http://www.dilemaveche.ro/sectiune/ieri-cu-vedere-spre-azi/articol/casa-doctorului-istrati

Karl Storck

Monumentul domnitei Balasa a fost executat de sculptorul roman de origine germana Karl Storck-tatal in anii 1880 si 1881, in marmura de Carrara.
Karl Storck (1826-1887), venit si stabilit in tinerete in Romania, a fost primul profesor de sculptura la Scoala de arte frumoase din Bucuresti (Școala de Belle-Arte, fondată de Theodor Aman  în 1864), a cărei catedră de specialitate a condus-o până la moarte.

El este si autorul statuii spatarului Mihai Cantacuzino din fata ctitoriei sale de la Coltea.

Ateneul

Societatea culturala “Ateneul Roman” infiintata in 1865 si-a propus sa construiasca un edificiu propriu care sa fie un templu al artelor, stiintelor si culturii romanesti.
Locul unde s-a ridicat, Gradina Episcopiei, apartinea familliei Vacarestilor. Chiar pe locul care se afla azi in fata Ateneului era biserica construita de Mihai Cantacuzino si inchinata Episcopiei Ramnicului (construita 1774, demolata 1864).
Despre amplasament existau opinii nefavorabile, Esarcu (eficientul si neobositul Constantin Esarcu, de numele caruia este strans legata existenta Ateneului) a fost criticat "... caci locul ales era socotit ca fiind prea departe de centrul orasului si foarte greu de ajuns mai cu seama iarna. Nu avea statul destule terenuri centrale, trebuia oare neaparat ales acest loc "la marginea orasului"?
In 1886 a inceput constructia lui, cu fonduri adunate prin subscriptie publica (“Dati un leu pentru Ateneu”). Planurile concepute de arhitectul francez Albert Galleron, primul dintre arhitectii francezi care au lucrat in tara noastra, cel care construise (alaturi de elvetianul Cassien Bernard) si vechea cladire a Bancii Nationale. In volumul "Ateneul Roman" aparut in 1888 cu o conferinta rostita de A. Odobescu si "o alocutiune introductiva" de C. Esarcu, se publica o descriere a cladirii scrisa de Galleron: "Palatul Ateneului Roman a fost inaltat deasupra unor temelii demult existente si pregatite pentru un circ cu manegiu de cai. Astfel i-a fost ca si impusa forma sa circulara, care dealtminterea este cu totul potrivita pentru o sala de conferinte si de concerte”.
Ateneul are un frumos portic cu sase coloane ionice si medalioane cu cinci domnitori romani, a caror activitate are relevanta din punct de vedere cultural.
In salile Ateneului au avut loc conferinte, concerte simfonice ale Societatii Filarmonice Romane precum si expozitii de picture (saloanele oficiale de belle arte). Enescu a dirijat (1 martie 1898) propria Poema Romana. In 1914, prima auditie a Simfoniei a IX-a de Beethoven. In decembrie 1919 Ateneul a fost locul unde a avut loc conferinta care a ratificat Unirea Transilvaniei, Basarabiei si Bucovinei cu Regatul Romaniei, luand nastere Romania Mare.
Din 2007 Ateneul face parte din Patrimoniul Cultural European, fiind astfel nu doar un simbol al culturii romane ci si a celei europene (inscris in Label of European Heritage, alaturi de Calea Eroilor a lui Brancusi de la Targu Jiu, Palatul Cantacuzino si Cetatea Histria.

Turnul Coltei

Turnul Colţei a fost turnul cu clopot al Bisericii Coltea. Având o înălţime de aproximativ 50 de metri, a fost cea mai înaltă clădire a oraşului timp de peste un secol. Turnul a fost construit între 1709/1714 de către soldaţii lui Carol al XII-lea, regele Suediei, care se aflau în retragere prin Ţara Româneacă după pierderea bătăliei de la Poltava (27 iunie 1709) în faţa lui Petru cel Mare, ţarul Rusiei. Turnul romantic, in stil gotic, a devenit repede punctul de atracţie cel mai cunoscut al oraşului, si admirat de calatorii prin Bucuresti. Curioşii se urcau în el să vadă oraşul de sus. Era aşezat în poarta veche a spitalului Colţei.

Turnul a fost numit după vornicul Colţea Doicescu, al cărui frate, slugerul Udrea Doicescu, a construit o mănăstire de lemn cu câteva chilii (mijlocul secolului al XVII-lea). După asasinarea lui Udrea, Colţea a donat Mitropoliei atât mănăstirea cât şi terenul respectiv. Cu aprobarea Mitropolitului Teodosie, terenul a fost vândut spătarului Mihai Cantacuzino, care a ridicat aici mai întâi o biserică de piatră cu hramul Trei Ierarhi (1695 - 1698). În anul 1701, Cantacuzino a decis să construiască acolo primul spital al Ţării Româneşti, o mănăstire, paraclise, o şcoală şi o clopotniţă pentru biserică.

Turnul, de dimensiuni nemaiîntâlnite până atunci, era inspirat de construcţiile mediteraneene, iar ctitorul ansamblului, Mihai Cantacuzino, unchiul lui Constantin Brâncoveanu, şi-a depozitat arhiva secretă în spaţiile de „taină” ale turnului. Aceasta a fost capturată în primăvara anului 1714 de cei trimişi de Înalta Poartă să-l pornească pe domn pe drumul mazilirii.
In ciuda protestelor bucurestenilor, Primarul (Pache Protopopescu) a decis demolarea Turnului care, deja puternic avariat in urma cutremurelor din 1802 si 1847, impiedica largirea Bulevardului care urma sa faca parte din axa Nord-Sud a orasului.

1842 desen Doussault.

1845.

1854 gravura.

1856, foto Angerer. Cea mai veche fotografie a Turnului.

1870, vedere din curtea spitalului.

1888, foto inainte de demolare.

Bisericile translate

Prima biserică translată a fost Schitul Maicilor, monument din secolul al XVII-lea. Complexul de chilii în stil brâncovenesc şi clădirile atelierelor Institutului Biblic nu au putut fi salvate. A fost însă salvată biserica, cu o greutate de 745 de tone, prin ridicare 1,67 m si deplasare 245 metri.

Schitul Maicilor, foto aprilie 2011

A urmat translarea bisericii Olari din Calea Moşilor, monument din secolul al XVIII-lea, efectuată în două etape. Biserica cu două turle octogonale, de dimensiunile 23,00 m x 6,50 m şi înălţime 13 metri, cu o greutate de 1.278 tone, a fost deplasată mai întâi pe direcţia sud-vest, cu 58 de metri, la 22 septembrie 1982, operaţiune pe durata a 25 de ore. Cum planurile de urbanism se modificau după fiecare vizită de lucru a dictatorului pe şantiere, s-a efectuat o altă deplasare, de 22,35 m, la 5 decembrie 1983, astfel că, în final, distanţa pe care s-a translat a ajuns să fie de 80,35 m.

Biserica Olari, foto august 2011

A treia biserică translată în Bucureşti a fost Biserica „Sfântul Ilie” din Calea Rahovei, în anul 1984, Biserica „Sfântul Ilie”-Rahova, cum era denumită, ctitorită la 1706 de Safta Brâncoveanu, cu o greutate de 2.100 tone, a fost deplasată 49 metri.

Sf Ilie Rahova, foto septembrie 2011

În luna octombrie 1985, s-au translat biserica şi clopotniţa Mânăstirii Mihai Vodă de pe Dealul Spirii. Biserica a fost edificată la 1589 de viitorul domn Mihai Viteazul şi, multă vreme, a fost socotită emblema oraşului. Biserica era renumită şi pentru icoana făcătoare de minuni adusă aici de la Biserica Alba Postăvari, care, potrivit legendei, a auzit ruga lui Mihai Viteazul pe când era dus la locul unde trebuia să-i fie tăiat capul din porunca lui Alexandru cel Rău şi l-a ocrotit.

Complexul de chilii a fost demolat, tot aşa şi frumoasa clădire a Arhivelor Statului din incinta mânăstirii. Au putut să fie salvate doar Biserica Mihai Vodă şi turnul clopotniţă.

Biserica, în greutate de 3.100 tone, a fost translată 289 metri în direcţia est, rotită 10°, şi coborâtă de la cota terenului +78,35 metri la cota +72,45 metri. Clopotniţa, în greutate de 800 tone, s-a translat 289 metri şi coborât cu aproape 5 metri.

Mihai Voda, foto septembrie 2011

Cea mai grea construcţie translată în România a fost Palatul Sinodal de la Mânăstirea Antim. Mânăstirea Antim, ctitorită de mitropolitul Ţării Româneşti Antim Ivireanul, construită între 1713 şi 1716, a fost un important focar de cultură; mânăstirea a fost vestită multă vreme pentru renumita ei tipografie unde se tipăreau cărţi sfinte. În anul 1912, la Complexul monahal Antim s-a adăugat Palatul Sfântului Sinod şi, tot atunci, a luat fiinţă, aici, Biblioteca Sfântului Sinod.

Clădirea Palatului Sinodal, cu o lungime de 52,51 metri şi o lăţime de 22,80 metri, în greutate de 9.000 tone, la care s-a adăugat şi greutatea celor 100.000 de cărţi din Biblioteca Sfântului Sinod, de cca 1.000 tone, a fost rotită cu 13°10" şi deplasată pe o distanţă de 10 metri, în ziua de 21 ianuarie 1985, când a fost o temperatură de –18° C. Durata operaţiunii a fost de 6 ore şi 20 minute.

Palatul sinodal

La 20 februarie 1985, pe o temperatură de –20° C, a fost translată şi biserica Antim, la distanţa de 20,35 metri; durata operaţiunii, 13 ore şi 38 minute.

O altă biserică translată a fost biserica „Sfântul Ioan Nou” -sau „Sfântul Ionică-Piaţă” din Piaţa Unirii, în mai 1986. Biserica, monument istoric din secolul al XVII-lea, în greutate de 3.100 tone, a fost translată pe o distanţă de 23 metri, cu un unghi de translare de 34°.

Sf Ioan Piata, foto august 2011

Cam în aceeaşi perioadă, în aprilie-mai 1986, s-a translat şi Biserica „Sfântul Gheorghe”–Capra din Şoseaua Pantelimon. Biserica era ctitorită de un negustor de zarzavaturi, Constantin Duţulescu, zis Capra, şi de soţia lui, Eufrosina. Presiunile pentru demolarea acestei biserici au început încă din 1983, odată cu sistematizarea şi lărgirea arterei de intrare în oraş, biserica fiind în aliniamentul vechii Şosele Pantelimon. Biserica, în greutate de 900 tone, a fost deplasată 89 metri, cu un unghi de translare de 44°.

Ultima biserică translată, care încheie de fapt seria bisericilor salvate în Bucureşti de echipa doctorului inginer Eugeniu Iordăchescu, a fost biserica „Sfântul Ştefan – Cuibul cu barză”, din str. Ştirbei Vodă, construită pe la anul 1760 de clucerul Dona şi soţia sa Zamfira.

Textul pisaniei de deasupra uşii de la intrare ne lămureşte misterul numelui lăcaşului: în vechime, berzele şi-au făcut cuibul pe acoperişul de şindrilă al bisericii şi, de aceea, localnicii au numit-o „Cuibul cu barză”. Translarea bisericii „Sfântul Ştefan-Cuibul cu barză” s-a petrecut în februarie 1988; biserica, în greutate de 1.650 tone, a fost deplasată la o distanţă de 16 metri, unghiul de translare 40°.

Biserica "Cuibul cu Barza"

Intregul articol  "Bisericile salvate — o notă tragică în discursul lor cu oraşul" de Conf. univ. dr. arh. Adrian Mahu, Facultatea de Arhitectură, aici: 
http://beranger.org/post/3242333717/translarea-cladirilor-tehnologie-romaneasca
Articol preluat initial de aici: http://www.opinianationala.ro/Arhiva/475.pdf
Un articol cu fotografii aici:  http://www.adevarul.ro/locale/bucuresti/_0_431957015.html

Manastirea Sf Ioan cel Mare

In 1873-1874 a fost daramat hanul Manastirii Sf Ioan. Staretia a fost reparata pentru a adaposti Casa de Depuneri si Consemnatiuni, care statuse pana atunci in Hanul Serban Voda.
In 1896 staretia a fost si ea daramata.
Vezi "Piata Postei (3) Casa de Depuneri", dl. Dan Rosca, http://www.bucurestiivechi.ro/?p=925

Banci

In 1864 a fost fondata Casa de Depuneri si Consemnatiuni. Aceasta institutie a avut un rol foarte important pana la crearea Bancii Nationale in 1880 deoarece a fost principala banca de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite.
In aceeasi perioada au aparut:
Banca Albina, prima banca cu capital integral romanesc (1872, Sibiu)
Creditul Financiar Rural (1873)
Creditul Financiar Urban si Rural (1874)

IC Bratianu spunea "ce mult si dureros se simte lipsa unui asezamant financiar puternic si serios, care sa poata da tarii existenta baneasca in vremuri de nevoie".

La 27 februarie 1880, Guvernul I.C.Bratianu a depus in Camera proiectul unei banci nationale care trebuia sa ajute economia nationala mai mult ca oricare alta institutie.
La 17 aprilie 1880, proiectul, depus de ministrul de finante I.C.Bratianu, a devenit legea prin care se statorniceau normele de organizare a Bancii Nationale a Romaniei, care urma sa-si inceapa activitatea la 1 iulie 1880.
Acest moment important a fost caracterizat de Stefan Zeletin ca "cel mai de seama eveniment in dezvoltarea burgheziei romane moderne , metropola capitalismului nostru bancar".

Inceputurile Romaniei Moderne: Societatea Literara

Societatea literară, aparuta in 1827 din inițiativa lui Ion Heliade Radulescu și a lui Dinicu Golescu, promova ideile iluministe: răspândirea școlii românești, înființarea unui teatru național, publicarea de gazete, de traduceri și de opere originale. 

Institutiile Romaniei Moderne

Teatrul cel Mare, 1852
Universitatea
Fondarea Casei de Depuneri si Consemnatiuni in 1864, la insistentele lui I.C.Bratianu
INSTITUTUL VICTOR BABES; FACULTATEA DE STIINTE, de langa Podul Hasdeu, si-a inceput activitatea in anul 1866, avand doua departamente: Stiinte matematice si fizice si Stiinte fizice si naturale
Palatul BNR (1883-1900; Albert Galleron si Cassien Bernard, Str Lipscani
Ateneul (1886)
Palatul de Justitie (1890-1895)
Palatul Bursei (1906-1912)

Mahalaua Dracului

Mahalaua Dracului se gasea intre Hanul Galben (de la intersectia soselei Filantropia cu Banu Manta) si Groapa lui Ouatu si era populata de tarani, negustori dar si hoti si talhari (vezi romanul "Groapa" de Eugen Barbu). Hanul Galben a fost demolat in 1985.

Hanul Galben, foto 1935.

Gropile Cutarida

Inginerul N. Cuţarida înfiinţează o "fabrică sistematică" de cărămizi la marginea Căii Griviţei şi a Filantropiei. Locurile rămase după scoaterea pămîntului vor fi cunoscute sub numele "Gropile Cuţarida". În 1947 se va amenaja aici Parcul Copilului.

Misterele Bucurestilor: hrube, pivnite, bolti, subterane, ganguri

“Daca la Hanul lui Zamfir as fi intalnit un batran preot de la Biserica Ghiorma-Banul, el mi-ar fi spus in taina ca de la casele Baleanului si ale Barcanescului [cele ce erau atunci in jurul Bisericii Sf. Niculae-Selari] se intind pivnite sub pivnite care duc, prin gangurile subterane, pana la Curtea Veche, slujind din batrani ca ascunzatori” (fragment din conferinta pe care profesorul G. Ionescu-Gion a rostit-o la Ateneu in 1896, reprodusa in Bucurestii Vechiului Regat de George Costescu).

Alte hrube ar fi ieşit şi mai departe, pe malul stang al Damboviţei, cam in dreptul Mănăstirii SfantaTroiţă a Radului Vodă. Cert este că intreg locul prin care trece strada Doamnei era impanzit in secolul XVIII de hanuri, prăvălii “cu bolţi”, dar şi de case boiereşti, toate cu pivniţe adanci, boltite.

Pivnitele Hanisorului Manastirii Caldarusani de pe Calea Victoriei

Parcela de pe Calea Victoriei 176, a fost distrusa acum patru ani (2007), cand a fost demolat Hanisorul Manastirii Caldarusani (ulterior "Institutul C. Moteanu"), cladire de la 1750, cu vaste pivnite boltite semicilindric. Pivnitele inca exista sub nivelul actual de calcare, foarte putin afectate de lucrarile de demolare.

"De jos, dinspre Hala, cand urcai spre Sf. Vineri, pe stanga, se vedeau printre sapaturi, ruinele unor hrube, poate subsolurile cladirilor demolate, dar cu siguranta se asemanau incaperilor boltite vazute de mine la Arhivele Statului, cu putina vreme inainte de stergerea de pe fata pamantului cu buldozerele. Ori semanau, catacombele astea de la Sf. Vineri, cu catacombele strabatute de mine impreuna cu un amic, sus, pela Pisica Neagra, tot in perioada cand inca mai exista viata dela Uranus in sus…"

In incinta Manastirii Mihai Voda existase cea mai veche pivnita de pe aria bucuresteana, pivnita boltita si incapatoare.

În nordul parcului Cişmigiu, Biserica Schitu Măgureanu e legată prin subterane de Palatul Kretzulescu. Tunelul a fost folosit ani de zile drept “ieşire de salvare” a boierilor.

Palatul Ghica este legat printr-un drum subteran de Manastirea Plumbuita. Tunelul este lung de mai bine de 1 km.

Sub Palatul Golescu, situat lângă stadionul Giuleşti, pe malul stang al Dambovitei, a fost descoperit un coridor subteran care dă înspre lunca Dâmboviţei. Este tunelul de refugiu al Conacului Golescu Grant între str. Zinica Golescu şi str. Adrian Fulga, sec. XVIII-XIX. Tunelul a fost folosit şi de Tudor Vladimirescu. “Tot pe aici se refugiau, la 1826, vestiţii haiduci Tunsu şi Grozea".

Cronicarii vremii scriau că vodă Caragea "se plimba cu caleaşca prin tunelurile" ce legau Curtea Veche de cea din Dealul Spirii sau hanuri şi case boiereşti. 

La sfârşitul anilor ’50, cu ocazia lucrǎrilor la fundaţia blocului “Romarta Copiilor”, vis-a-vis de Cercul Militar, sǎpǎtorii au descoperit o reţea de tuneluri şi pivniţe cu pereţii groşi de 0.8 m, aşezate toate de-a lungul unei galerii centrale, care pornea din dreptul Str.Edgar Quinet, continua sub Calea Victoriei şi mergea pânǎ în bulevard. Pivniţa principalǎ pǎrea sǎ ocupe spaţiul de sub fosta Bisericǎ Sǎrindar. Analizând cǎrǎmizile şi stilul acestei construcţii misterioase, arheologii au datat-o ca aparţinând secolului XVII. (Dl Dan Rosca in articolul despre Sarindar).

Exista un pasaj subteran care ajunge din Lipscani la Carul cu Bere.

Intemeierea Colegiului Lazar si a Colegiului Matei Basarab de catre Cuza

Colegiul Lazar si Colegiul Matei Basarab au fost infiintate simultan in 1859, anul venirii lui Cuza, fiind cele mai vechi colegii dupa Sf. Sava.

Chiar din primele zile ale urcarii lui pe tronul Principatelor, Cuza a acordat prioritate problemelor de invatamant. Singurul colegiu din Bucuresti, cel de la Sfantul Sava, nu putea satisface cerintele sporite ale societatii romanesti. Ca urmare, in Monitorul Oficial nr. 147/7 decembrie 1859, aparea ofisul domnesc nr. 518:

"NOI ALEXANDRU IOAN I. Cu mila lui Dumnezeu si vointa Nationala, Domnul Principatelor Unite, Tara Romaneasca si Moldova. La toti de fata si viitori, sanatate! Vazand raportul Ministrului nostru Secretar de Stat la Departamentul Cultelor si Instructiuni publice, cu nr. 3283 de la 21 ale lunii noiembrie, pe langa care Ni se supune acela al Eforiei Scoalelor cu nr. 3532 pentru chibzuirea facuta denumirii gimnaziilor din Capitala, adica: a celui de opt clase ce exista astazi, cat si a celorlalte doua ce au a se infiinta, din care unul acum indata, iar altul cu inceperea anului scolastic 1860 si 1861. Considerand ca chibzuirea ce a facut Eforia pentru denumirile acestor gimnazii are un principiu semnificativ istoric, imprumutat de la persoane si fapte care stau in raport cu scoala: Am ordonat si ordonam: Art. 1 -Gimnaziul I-ul sau cel de opt clase, ce exista acum, sa se denumeasca cu vechea sa numire de gimnaziul Sf. Sava, ca una ce-i este consacrata printr-un curs indelungat. Art. 2 -Gimnaziul al doilea ce este a se deschide de indata ce acest an scolastic, se va denumi gimnaziul Lazar, in memoria raposatului doctor Gheorge Lazar, care a restituat limba romana in dreptul sau de limba de studii si a fost reintemeietorul scoalelor nationale din acest principat. Art. 3 -Gimnaziul al treilea ce este a se deschide in viitorul an scolastic se va denumi gimnaziul lui Matei Basarab in memoria acestui Domn, care afara de multe institute de pietate, a infiintat tipografii spre a se tipari carti in limba romana, a scos limba slavona din biserici si a pus fundamentul culturei limbei nationale. Art. 4 -si cel din urma - Ministrul Nostru Secretar de Stat la Departamentul Cultelor si Instructiunii publice va aduce la indeplinire aceasta ordonanta. Datu-s-a in capitala Noastra Iasi, la 25 ale lunei Noiemvrie, anul mantuirei una mie opt sute cinci zeci si noua si cel intai al Domniei noastre in Principatele Unite ALEXADNRU IOAN CUZA Ministrul Secretar de Stat al Departamentului Cultelor si Instructiunii publice, A. G. GOLESCU No. 518." 
http://www.cnlazar.ro/istoric